Totul despre “Ingrijirea prepelitelor”

prepelitePrepelitele sunt pasari ce apartin ordinului Galinaceelor, familia Phasianidae si se inrudesc cu gainile, fazanii, paunii si potarnichile.

Exista doua categorii de prepelite: salbatice (coturnix coturnix) si domestice (coturnix japonica).

Prepelita de crescatorie a fost obtinuta prin eforturi indelungate ale oamenilor in special ale japonezilor din prepelitele salbatice.

oua-de-prepelitaOul de prepelita cantareste, in medie, 12 grame, iar puiul de ecluziune nu are decat 7 – 9 grame, aceasta pasare ajunge la maturitate si depune primele oua la numai 6 – 7 saptamani, fiind capabila de productii anuale de 340 – 350 de oua.

Un ou de prepelita cantareste aproximativ 10% din greutatea prepelitei adulte, fata de
5-6% la gaina, iar o prepelita poate produce si 2 oua in 24 de ore. De aceea, calitatea furajului utilizat la hranire este esentiala, de compozitia lui depinzand asigurarea sanatatii pasarii si implicit calitatea oualor.

furaje-prepeliteHrana este unul din cei mai importanti factori pentru mentinerea prepelitelor la un nivel normal de crestere si de productie de oua. O prepeliţa are nevoie de o hrană zilnică de aproximativ 20 de grame pentru a produce ouă, hrana care trebuie să fie de calitate şi să conţină cel puţin 18% proteine.

furajeSunt cateva metode prin care se poate face o hranire corecta a prepelitelor: un fel de terci uscat, pastile sau sub forma de furaj. In zonele calde se prefera terciul uscat. In Romania se practica hranirea cu furaje uscate, in diferite combinatii.

Un proces de hranire obisnuit, folosit de crescatorii amatori poate consta dintr-o dieta apropiata de cea a gainilor, suplimentata cu proteine precum praf de peste, soia sau lapte praf. Pentru o crescatorie profesionista, este necesar un proces de crestere mai rapid de aceea se va apela la diete cu un inalt grad de proteine. Prepelitele japoneze care se maturizeaza la 5-6 saptamani reactioneaza foarte bine la diete cu un grad inalt de proteine. Aceasta metoda de hranire intensiva duce la o devansare a perioadei in care prepelitele vor incepe sa oua.

Este foarte important ca hrana sa fie proaspata si sa fie pastrata in conditii de igiena, uscate si racoroase, departe de animale domestice sau daunatori. Nu trebuie tinuta mai mult de 8 saptamani,deoarece se poate deteriora si isi pierde capacitatile hranitoare. 

hrana-prepeliteOrice schimbare de hrană trebuie facută lent, în decurs de 3-4 zile, pentru a evita deranjamentele pe tractul intestinal. Ca metodă de hrănire este folosită hrănirea printr-un jgheab exterior deoarece această metodă uşurează munca, diminuează pierderea hranei şi înlătură posibilitatea amestecării hranei cu excremente. Deoarece capacitatea unui jgheab pentru hrană este prea mică pentru nevoia de hrană pentru o zi a prepeliţelor este necesară umplerea lui de mai multe ori pe zi. Acesta trebuie să fie umplut cu hrană cel mult două treimi pentru a evita risipa de hrană. Se poate observa că la o nouă dare a hranei, chiar dacă mai este mâncare în jgheab, multe prepeliţe sunt atrase spre o nouă hrănire.

adapatoare-prepelitaAsigurarea apei se poate face prin mai multe metode însă trebuie ţinut cont de faptul că prepeliţele au nevoie tot timpul de apă proaspată şi rece, să bea când vor. O modalitate simplă şi cel mai des întâlnită este adăparea prin jgheaburi puse pe margine sau pe peretele din spate al cuştii. Această metodă este rentabilă şi uşor de manevrat, cel puţin din punctul de vedere al umplerii cu apă proaspată. Este recomandat, în perioada de creştere a puilor şi o dată pe lună în creşterea celor mature, administrarea în apă a unui amestec de vitamine şi minerale (Polivit, 3,4 zile).

Prepeliţele sunt destul de mici, motiv pentru care nu au nevoie de spaţiu mare, aşa cum au nevoie găinile şi raţele.

adapostSpaţiile destinate adăpostirii prepeliţelor trebuie să asigure suprafeţe de 1 m² (pe aşternut sau în fiecare etaj de baterie) pentru câte 120-250 pui (în funcţie de vârstă) sau pentru câte 80-100 prepeliţe ouătoare.

În ceea ce priveşte condiţiile (microclimatul) din adapost, prepeliţele au nevoi mai mari de căldură, umiditate şi lumină decât păsările din altă fermă.

Pentru prepeliţele ouătoare este recomandat ca pe perioada creşterii să nu se formeze grupe prea mari. O cuşcă cu dimensiunile 120 cm lungime şi 50 cm lăţime poate fi ocupată de 60 de păsări. Cuşca pentru ouat se deosebeşte de cea pentru creştere prin faptul că podeaua este înclinată spre faţa cuştii, pentru a permite ouălor să se rostogolească în canalul de colectare. La construirea unei cuşti pentru ouat trebuie avut în vedere faptul că prepeliţa are o mare nevoie de apă şi că aceasta trebuie schimbată de cel puţin două ori pe zi. 60 de păsări au nevoie zilnic de aproape 3 litri de apă. Igiena este, ca şi în alte crescătorii de animale, o obligativitate ca şi curăţarea zilnică a tăvii cu excremente precum şi asigurarea unei bune aerisirii a spaţiului unde sunt ţinute cuştile.

Iluminatul este foarte important. Pentru o bună producţie de ouă este necesară prelungirea zilei în mod artificial, pentru a ajunge la o durată totală a zilei de 18 ore. Câteva becuri de 15-20 W, bine plasate pentru a ilumina jgheaburile de apă şi mâncare, ajunge pentru 16-24 de cuşti aşezate pe mai multe nivele.

Prepeliţele sunt pasari foarte rezistente la boli şi de aceea, creşterea acestora este o îndeletnicire prosperă. Pentru optimizarea sănătăţii însă, crescătorul trebuie sa asigure o alimentaţie raţională, o curăţenie scrupuloasă a cuştilor şi a spaţiilor simenţinerea condiţiilor optimale termice, higrometrice, de aerisire şi iluminare.

Clasificarea bolilor la prepelite:

-Boli cu etiologie nespecifică
-Boli infecţioase
-Boli parazitare
-Boli cu difuzibilitate rapidă – virozele cu mare putere de contagiere
-Boli cu difuzibilitate lentă: bacteriozele – afecţiuni care pot îmbrăca o evoluţie gravă (holera aviară)
-Bolile micotice – boli produse de diferite microorganisme de tipul mucegaiului (caspergiloza şi fuzarioza), ce provin din furajele sau aşternutul mucegăit, dar şi datorită contaminării instalaţiilor necurăţate în care se prepară furajele combinate.
-Bolile parazitare cunoscute ca: coccidioza, heterakidoza, syngamoza şi ascaridioza. Acestea apar în fermele mici, cu condiţii proaste de creştere (din cauza aşternutului murdar şi umed) şi, în special, în sistemul de creştere la sol.

Bolile carenţiale – cele mai cunoscute sunt: encefalomacia de carenţă, perozisul şi avitaminozele. Aceste boli survin în urma administrării unor furaje combinate neechilibrate din punct de vedere nutriţional, dar şi ca un efect secundar al evoluţiei parazitozelor (prin lezarea mucoasei intestinale şi diminuarea puterii de absorbţie), dar şi din cauza unor tratamente prelungite.